Faceţi căutări pe acest blog
luni, 20 februarie 2012
vineri, 17 februarie 2012
luni, 30 ianuarie 2012
Sonete de Caragiale
SONET
(D-lui Agostino Mazzoli, bariton absolut, cu ocaziunea beneficiului său în opera Ernani)
Eşti rege, şi, pe tronu-ţi, în plină strălucire
Apari ca totdeauna, şi gat-a ne-ncânta;
Supuşii te salută, zicându-ţi în unire:
Talentul e coroana ce sta pe fruntea ta!
E sărbătoare astăzi, splendidă sărbătoare.
Mai mult ca totdeauna supuşii-ţi sunt fideli.
Coroana-ţi, astă-seară, e mai strălucitoare.
O! niciodată, rege, nu vei afla rebeli.
Da: regii-şi pierd mărirea. În piepturi astăzi bate
Dorinţa cea sublimă de sacra libertate.
Urăşte lumea sceptrul. A fi supus e trist!
Decât să servi un rege, durere nu-i mai mare,
Dar… lumea se supune, c-o nobilă-avântare,
Când sceptrul este arta şi regele artist.
SONET
(Unui cavaler de industrie)
Fals, malonest, venale, hidos eşti, cavalere!
Prea bine ţi-au zis uniiCoţcar Coţcarovici ;
Figura ta, ce-nspiră dizgust şi desplăcere,
Impertinintă, vilă, tot palme parcă cere:
Cum dracul fruntea-n lume cutezi să mai rădici?
Vestitele-ţi scandaluri azi nu mai sunt mistere.
De când, ca paraziţii, te-ai pripăşit p-aici,
Nu vezi, când vrei prin lume şi tu ceva să zici,
Cum fug toţi d-ale tale cuvinte deletere?
În loc să-ţi vezi ruşinea, stigmatizat cum eşti,
Şi, dându-te căinţei, să plângi şi, de durere,
Să-ţi dai în piept cu pumnul, ai cutezat, mizere
P-o pată de nimica, să-njuri pe cei oneşti…
Fals, malonest, venale, hidos eşti, cavalere!
SONET
(Contimpuranilor mei)
Fără de graiuri gure şi ochi făr’ de priviri,
Făr’ de mişcare forme, şi încă, vai! ce este
Mai sec în astă lume şi mai nemernic, ţeste
Făr’ de gândiri şi inimi lipsite de simţiri!
Aşane pomenirăm, dodată, fără veste,
Trecând p-aci, prin jocul capricioasei firi.
Bizar! Fiinţe fără fiinţă, trecem peste
Pocitul visal unei smintite-nchipuiri
În vreme de-njosire, în tină şi din tină,
Ne căpătarăm locul l-a soarelui lumină;
Zadarnic ne născurăm şi făr’ să trebuim!
Păsemne-aşa ne scrise pustia de ursită:
Păcum ne fuse vremea meschină ş-umilită,
Meschini şi mediocri să fim şi să murim!
(D-lui Agostino Mazzoli, bariton absolut, cu ocaziunea beneficiului său în opera Ernani)
Eşti rege, şi, pe tronu-ţi, în plină strălucire
Apari ca totdeauna, şi gat-a ne-ncânta;
Supuşii te salută, zicându-ţi în unire:
Talentul e coroana ce sta pe fruntea ta!
E sărbătoare astăzi, splendidă sărbătoare.
Mai mult ca totdeauna supuşii-ţi sunt fideli.
Coroana-ţi, astă-seară, e mai strălucitoare.
O! niciodată, rege, nu vei afla rebeli.
Da: regii-şi pierd mărirea. În piepturi astăzi bate
Dorinţa cea sublimă de sacra libertate.
Urăşte lumea sceptrul. A fi supus e trist!
Decât să servi un rege, durere nu-i mai mare,
Dar… lumea se supune, c-o nobilă-avântare,
Când sceptrul este arta şi regele artist.
SONET
(Unui cavaler de industrie)
Fals, malonest, venale, hidos eşti, cavalere!
Prea bine ţi-au zis uniiCoţcar Coţcarovici ;
Figura ta, ce-nspiră dizgust şi desplăcere,
Impertinintă, vilă, tot palme parcă cere:
Cum dracul fruntea-n lume cutezi să mai rădici?
Vestitele-ţi scandaluri azi nu mai sunt mistere.
De când, ca paraziţii, te-ai pripăşit p-aici,
Nu vezi, când vrei prin lume şi tu ceva să zici,
Cum fug toţi d-ale tale cuvinte deletere?
În loc să-ţi vezi ruşinea, stigmatizat cum eşti,
Şi, dându-te căinţei, să plângi şi, de durere,
Să-ţi dai în piept cu pumnul, ai cutezat, mizere
P-o pată de nimica, să-njuri pe cei oneşti…
Fals, malonest, venale, hidos eşti, cavalere!
SONET
(Contimpuranilor mei)
Fără de graiuri gure şi ochi făr’ de priviri,
Făr’ de mişcare forme, şi încă, vai! ce este
Mai sec în astă lume şi mai nemernic, ţeste
Făr’ de gândiri şi inimi lipsite de simţiri!
Aşane pomenirăm, dodată, fără veste,
Trecând p-aci, prin jocul capricioasei firi.
Bizar! Fiinţe fără fiinţă, trecem peste
Pocitul visal unei smintite-nchipuiri
În vreme de-njosire, în tină şi din tină,
Ne căpătarăm locul l-a soarelui lumină;
Zadarnic ne născurăm şi făr’ să trebuim!
Păsemne-aşa ne scrise pustia de ursită:
Păcum ne fuse vremea meschină ş-umilită,
Meschini şi mediocri să fim şi să murim!
Sonet
de I.L.Caragiale
(Contimpuranilor mei)
Fără de graiuri gure şi ochi făr’ de priviri,
Făr’ de mişcare forme, şi încă, vai! ce este
Mai sec în astă lume şi mai nemernic, ţeste
Făr’ de gândiri şi inimi lipsite de simţiri!
Aşane pomenirăm, dodată, fără veste,
Trecând p-aci, prin jocul capricioasei firi.
Bizar! Fiinţe fără fiinţă, trecem peste
Pocitul visal unei smintite-nchipuiri
În vreme de-njosire, în tină şi din tină,
Ne căpătarăm locul l-a soarelui lumină;
Zadarnic ne născurăm şi făr’ să trebuim!
Păsemne-aşa ne scrise pustia de ursită:
Păcum ne fuse vremea meschină ş-umilită,
Meschini şi mediocri să fim şi să murim!
(Contimpuranilor mei)
Fără de graiuri gure şi ochi făr’ de priviri,
Făr’ de mişcare forme, şi încă, vai! ce este
Mai sec în astă lume şi mai nemernic, ţeste
Făr’ de gândiri şi inimi lipsite de simţiri!
Aşane pomenirăm, dodată, fără veste,
Trecând p-aci, prin jocul capricioasei firi.
Bizar! Fiinţe fără fiinţă, trecem peste
Pocitul visal unei smintite-nchipuiri
În vreme de-njosire, în tină şi din tină,
Ne căpătarăm locul l-a soarelui lumină;
Zadarnic ne născurăm şi făr’ să trebuim!
Păsemne-aşa ne scrise pustia de ursită:
Păcum ne fuse vremea meschină ş-umilită,
Meschini şi mediocri să fim şi să murim!
Idila
de Ion Luca Caragiale
Ia vezi toanta de Mărie,
Ce gătită! cum şi-a dat
Pe obraz cu rumenie
Şi pe cap cu alifie:
Să se mire toţi în sat.
Ia te uită şi Ilie,
Ce flăcău bun de peţit!
Cu iţari noi de dimie
Şi cu flori la pălărie,
Şi cu cisme s-a-nnoit.
— Fă Mărie, nu dai laba?
— Nu ţi-o dau, măcar să mori!
— Fă, te rog! — Mă rogi degeaba…
— Apoi dac-aşa ţi-e treaba,
Te iau altfel, şi… ori, ori.
— Mă! se vede nu ţi-e bine…
Fii de treabă nu fii prost:
Intri-n iad, sărac de tine!
Ai uitat, nu ţi-e ruşine
Că acum suntem în post!
— Dacă-i post, de ce la Nică
Ochii toată ziua-ţi caşti?
— Meri te plimbă! Ce-i adică.
Numai ochii? Tu… n-ai frică!
Tu aşteaptă pân-la Paşti…
Şi-a plecat pătruns Ilie…
Ce mândreţe de flăcău!
Cu iţari noi de dimie
Şi cu flori la pălărie.
Şi îl strânge-o cismă rău.
Ia vezi toanta de Mărie,
Ce gătită! cum şi-a dat
Pe obraz cu rumenie
Şi pe cap cu alifie:
Să se mire toţi în sat.
Ia te uită şi Ilie,
Ce flăcău bun de peţit!
Cu iţari noi de dimie
Şi cu flori la pălărie,
Şi cu cisme s-a-nnoit.
— Fă Mărie, nu dai laba?
— Nu ţi-o dau, măcar să mori!
— Fă, te rog! — Mă rogi degeaba…
— Apoi dac-aşa ţi-e treaba,
Te iau altfel, şi… ori, ori.
— Mă! se vede nu ţi-e bine…
Fii de treabă nu fii prost:
Intri-n iad, sărac de tine!
Ai uitat, nu ţi-e ruşine
Că acum suntem în post!
— Dacă-i post, de ce la Nică
Ochii toată ziua-ţi caşti?
— Meri te plimbă! Ce-i adică.
Numai ochii? Tu… n-ai frică!
Tu aşteaptă pân-la Paşti…
Şi-a plecat pătruns Ilie…
Ce mândreţe de flăcău!
Cu iţari noi de dimie
Şi cu flori la pălărie.
Şi îl strânge-o cismă rău.
Nenea Iancu
Da... nebun!
Despreţuiesc onori, avere;
De slavă m-am hrănit destul!
Alt orizont privirea-mi cere:
De-aşa nimicuri sunt sătul!
Să nu-mi azvârle-atotputinţii
Nici o favoare…
Nu! n-o vreu
!Am o comoară-n fundul minţii;
De-ajuns îmi sunt acuma eu!
Trec astăzi ignorat prin lume,
Dar, trainic, las în viitor
Un semn, o glorie, un nume
Acestui imbecil popor!
Să linguşesc telurici patemi?Reptilă eu?…
Prea mândru sunt!…
Apollo calea demnă-arate-mi
Pe-acest tâmpit, senil pământ.
Mulţime brută şi ingrată!
Cu-a mea cântare nu putui
În viaţă-mi să te mişc o dată…
Şi-odat’… o să-mi ridici statui.
“A! eşti nebun!” mi-au zis mişeii.
“Da, sunt nebun!” răspuns-am eu…
Ca voi strigau şi fariseii
Crucificând un Dumnezeu!
Tenebre fără fund mă-nghită,
De-oi face din divina harfă
O palidă prostituată
Şi din cântarea mea o marfă!
Pe coardele acestei lire,
Voi întona un cânt sublim:
Poet sunt! nu voi umilire…
Poeţii… nu ne umilim!
Despreţuiesc onori, avere;
De slavă m-am hrănit destul!
Alt orizont privirea-mi cere:
De-aşa nimicuri sunt sătul!
Să nu-mi azvârle-atotputinţii
Nici o favoare…
Nu! n-o vreu
!Am o comoară-n fundul minţii;
De-ajuns îmi sunt acuma eu!
Trec astăzi ignorat prin lume,
Dar, trainic, las în viitor
Un semn, o glorie, un nume
Acestui imbecil popor!
Să linguşesc telurici patemi?Reptilă eu?…
Prea mândru sunt!…
Apollo calea demnă-arate-mi
Pe-acest tâmpit, senil pământ.
Mulţime brută şi ingrată!
Cu-a mea cântare nu putui
În viaţă-mi să te mişc o dată…
Şi-odat’… o să-mi ridici statui.
“A! eşti nebun!” mi-au zis mişeii.
“Da, sunt nebun!” răspuns-am eu…
Ca voi strigau şi fariseii
Crucificând un Dumnezeu!
Tenebre fără fund mă-nghită,
De-oi face din divina harfă
O palidă prostituată
Şi din cântarea mea o marfă!
Pe coardele acestei lire,
Voi întona un cânt sublim:
Poet sunt! nu voi umilire…
Poeţii… nu ne umilim!
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)